Aș vrea să mă laud cu o performanță personală, o chestie ce mi s-a înșurubat demult în cap și doar acum două săptămâni am fost în stare s-o fac… M-am dus la sală. Sală de fitness. Da, în acel loc în care oamenii fac un lucru mai mult decât imbecil: trag de fiare și transpiră. O chestie pe care nu am înțeles-o niciodată. Mi s-a părut că acest lucru este o tâmpenie pe care doar vărul meu jandarm de frunte o face și crede în ea ca-ntr-o religie. Fie vorba între noi el visează doar bătaie de când era mic și nimic altceva. Sau pentru femei precum soția mea, cărora un kilogram în plus li se pare o tragedie totală, un cataclism planetar, un dezastru de proporții biblice.

Pentru acest gest am totuși o scuză „intelectualistă”: sănătatea. Vorba aceea celebră: „mens sana in corpore sano”! Da, mă durea spatele și-mi amorțeau mâinile de la atâta inactivitate. Dar acum mă dor toate! De prea multă activitate. De fapt de la zero orice faci în plus nici nu poate fi exprimat în procente căci apare celebra eroare „divide by zero”. Adică de 15 ani nu cred să mai fi făcut altceva decât urcat niște scări și o bălăceală vara la mare dar și aia mai cu măsură. Iar ca scuză îmi construiam tot felul de raționamente elitiste că vezi Doamne cum să alergi ca un șoricel în roată? Trebuie să fii lobotomizat etc. Niște prostii cu care îmi hrăneam lenea fizică.

Acum sunt tare! Fac de două ori pe săptămână cu un antrenor o groază de exerciții speciale pentru hernia mea lombară sau spondiloza cervicală. E chiar mișto! Am descoperit că nici nu este plictisitor. Doar că aici vreau să precizez un lucru. Am o senzație idioată de prostie. Și cred că vine de la faptul că sângele mi se duce doar în mușchi iar creierul intră într-o fază de ușoară hipoxie. Mă simt ușor tâmp dar fericit. Asta cică-i de la endorfine. Dar ține doar atât cât ești în sală. Când ai ieșit din vestiar, ud în cap și cu toate membrele gelatinoase, ultimului neuron valid îi mai rămâne un singur scop, acela de a nu te lăsa să cazi pe scări. Devii ușor legumă. O legumă fleoșcăită și transpirată, cu un zâmbet tembel întipărit pe față. Dar cică îi bine. Sper și eu ca efortul asta să merite.

Dar pe lângă aceste văicăreli se mai întâmplă un fenomen. Tragi cu ochiul în jur. Și nu la gagici! La această sală sunt 99% băieți. Și băieți adevărați. Supărați. Răi. Mulți sunt luptători de la BGS. Niște pachete de mușchi. Chiar și antrenorul meu, chiar dacă-i mic de statură, eu tot îl suspectez c-ar fi văr cu Schwartzeneger. Oameni buni, vă spun sincer, ieși complexat de acolo. Pe lângă simplul fapt că arată ca-n cărțile de anatomie sau ca-n schițele lui Michelangelo, mai și ridică niște greutăți pe care, în mintea mea, doar Nicu Vlad ar fi fost în stare să le ridice. Se joacă cu niște fiare cam cât o osie de autobuz ca și cum s-ar juca cu bețele de curățat în urechi. Iar halterele sunt ceva de genul bughiului de tren, cu roți cu tot… Mi-e și frică să ma uit la ei. Iar în vestiar… ce să mai zic? Fleicuța mea de pe burtă… pe lângă niște bicepși, tricepși și alți deltoizi perfect conturați și divers tatuați… cam ca o scenă de umor sec à la Woody Allen.

Da… penibil dar necesar. În schimb am mai realizat ceva cu această sală. Am reușit să-i găsesc și eu o explicație muzicii de club. Muzica aia idioată gen zdâg, zdâg zdâg, zdâg… la infinit. Toate-s la fel. Nu zic nimic doar ritm. Ei asta-i de fapt. Acea stare de prostație de care povesteam se împacă perfect cu acea muzică. Se potențează reciproc. Alergi și-ți sună-n cap ritmul. Îți sună în cap ritmul și alergi ca prostul. Nu îți mai pui nici o întrebare. Ești liniștit, neuronii cad cataleptici unul câte unul dar tu bagi în draci. Deci e bună la ceva și prostia aia de muzică. Nu trebuie să fii doar beat în club ca să îți placă. Poți să te bucuri de ea și doar alergând.

Drept urmare revin la părerea mea inițială: e un căcat de muzică! Nu are nimic pentru creier sau ureche ci se ascultă doar cu mușchii. Că ești în club sau pe bandă în sala de fitness, tot aia. Sau poți fi un simplu prost și să asculți cu drag Radio ZU!

Apoi, vreo doi ani după toată această nenorocire, au mai rămas doar niște conflicte de pahar despre mineriade și golani, despre „bâlbâitul” nostru Rege sau despre cum Rațiu vrea să ne vândă englezilor.  Tata și cu o parte din clanul lui să se ia la bătaie la o pomană cu vărul lor monarhist. După episodul cu pricina s-a concluzionat că Adi ăla, era nebun și că trebuia evitat. Asta până l-au dat jos pe Roman (tot minerii) și au plantat o eminență cenușie, unul Stolojan, ce s-a dovedit un om de mare încredere pentru Ilici și gașca sa. După aia s-a cam potolit lumea. Am primit cu drag o conducere cu 64% Iliescu și de restu’ FDSN + PRM + „alții” și ne-au liniștit de tot… nici musca n-a m-ai clintit cât a stat Văcăroiu prim-ministru. Liniște că se fură organizat și să nu deranjăm oamenii! Cam așa am perceput eu 1992-1996.

Între timp s-au modificat convingerile alor mei. Nu că eu aș fi fost de alte păreri atunci dar eram prea mic iar cică, legal, până la 18 ani nu ai discernământ. Fratele meu mai a dracu’ a trecut la militantism și subversiune. PNȚ-ist. Lipitor de afișe. Încasator de bătaie de la „milițeni”. Beneficiar din când în când de școli de vară pentru viitoarea generație de politicieni. Deci treaba s-a nuanțat. Deja clanul începea să-l ia în serios pe Daniel, vărul mamei, care student la arhitectură în 1990, a scăpat eroic cu fuga de mineri. Deja povestea lui începea să pună semne serioase de întrebare nu să nască doar remarci de genul: „da’ ce dracu’ te mânca în cur să te bagi și tu în seamă cu golanii ăia?”. Iar când am ajuns la București, la pregătire și apoi la facultate, am început să aud povești autentice de la oameni cu degete sfărâmate de mineri în arhitectură că aveau și ei predare și-i apucase noaptea pe acolo. Cam urât.

Apoi, 1996. Izbăvirea de Iliescu! Am băut o noapte întreagă pe străzi și am străbătut de câteva ori centrul și Regia. Bucurie mare! După care un şi mai mare fâs… Anii cei mai grei de după revoluție. Asta până când tot tata Ilici ne-a salvat în 2000 de „extremistul” Vadim care era „gata, gata” să pună mâna pe țară și s-o dea înapoi rușilor. Drept urmare, nou devenit democratul, Iliescu ne-a arătat calea democrației adevărate. Coposu și Rațiu erau morți. Regele nu mai reprezenta o amenințare așa că a începu să se dea chiar prieten cu acesta. Un căcat. Doar că țara, ajutată și de contextul internațional, a început s-o ia încet în sus. E singurul merit pe care îl are Bombonel… mă scuzați, tovarășul Năstase.

Ieri seară am dat și eu drumul la televizor după ce rezistasem două zile la rând asaltului de telefoane de la tata. Și nu din convingeri „intelectuale” ci pur și simplu că am avut diverse treburi casnice, copil, cumnat, musafiri etc. Iar la TV jale! „Bucureștiul în flăcări”, „Galeriile ultras asaltează centrul Bucureștiului”, „Bucureștiul paralizat!”… săriți băi! Dau turcii! Fugiți măi!… Ardea un tomberon de plastic. Și o tonetă. Niște unii cu fața acoperită ca cei din IRA sau Al FATAH aruncau cu bolovani în jandarmi. Alții stăteau frumos la Universitate și păreau nemulțumiți de legea sănătății, de taxa auto și în general de „mult iubitul de către popor”, Băsescu și al său mic biped de guvernare.

M-am simțit mândru că sunt român. În 1989 românii au ieșit pentru un ungur iar în 2012 ies pentru un arab. Foarte frumos. Dacă aveam vreo spaimă că a murit democrația, n-o mai am. Ar trebui mai des să se întâmple așa ceva. Și nu organizat. Bine, băieții cu ochi albaștri erau la datorie să pornească scandalul. Căci trebuie să fie discreditați protestatarii. Ceaușescu a avut în stradă huligani, Iliescu golani iar Băsescu are niște ultrași. Dar una peste alta au fost și protestatari. Deci nu ne-au închis gura.

N-o să se întâmple mai nimic. Nu cred că or să pice miniștri căci i-a costat cam mult locul și nu și-au amortizat investiția. Nu cred că Băse’ va avea vreo reacție notabilă ci eventual ne va dojeni pentru a nu știu câta oară că nu susținem interesul național etc. Dar am făcut și noi gât! (mă rog, alții au făcut, eu n-am avut tupeu). Nu mai este posibilă o nouă revoluție. Nici nu cred că este nevoie. Suntem un stat democratic, e drept, în formare. Dar trebuie și stradă din când în când că de antene, realități sau „la Be 1” ne-am cam săturat. Am avut greci anul trecut, am avut franțuji (maghrebieni) acum 2 ani la Paris, acum 4 decenii au fost englezii (caraibieni) din Notting Hill și tot așa. Este normal să mai tragi câte un semnal de alarmă. E și ăsta un drept câștigat: să protestăm pe stradă… căci de aia au murit oameni la Revoluție. Chiar și ultrașii au dreptul ăsta.

PS: Dar vorba lu’ Mihaiu, tocmai de asta nu ies românii în stradă, căci acum 22 de ani unii au fost împușcați și s-a întipărit în mentalul colectiv că e periculos să faci treaba asta. Adică poți să mori… Prin asta se impune statul. Prin puterea aplicată preventiv sau coercitiv.

Scuze că a trebuit să mă reapuc să scriu din cauza asta… Aş fi vrut să nu mai fiu serios.

Dar nu pot decât să mă bucur. Știu că instigarea la schimbarea orânduirii sociale și politice a țării este o INFRACȚIUNE pedepsită de lege. Așa că nu am s-o fac deși mi-aș dori. Dar democrația actuală a Republicii îmi dă totuși dreptul să îmi exprim convingerea monarhistă.

Nu-mi place apelativul de genul Maiestatea Sa. Miroase a lingușire. În schimb Regele Mihai I al României cred este suficient și conține intrinsec și respectul cuvenit. Suficiente i-au fost Regelui și cele 8-9 minute de discurs. Un discurs cum nu am mai auzit până azi. Un discurs ce mi-a retrezit un sentiment de mult adormit. Acela de patriotism. Un om la 90 de ani, mișcându-se destul de greu dar încă vertical, cu vorba lui greoaie, cu tonul său plat, a făcut să tresară în mine sentimente pe care nici un orăcăitor portocaliu, roșu, al convenției sau echipa națională nu a reușit până acum. Patriotismul mi l-am inhibat voit ca gest reflex la propaganda comunistă și cea post-decembristă. Dar Regele a făcut să simt că sunt român. Nu neapărat să fiu mândru sau să-mi fie rușine de acest fapt ci pur și simplu român și atât.

Azi, a doua zi după discurs, îmi dau seama de ce-i așa de „istoric” momentul de ieri. Au trecut 20 de ani de la revoluție. Diversele găști de securiști ce s-au succedat pe la putere au avut un numitor comun: să nu-l lăsăm pe Rege să-și recapete poziția socială dară-mi-te cea politică. S-a trecut de la discursuri încărcate de o ură barbară la adresa instituției regalității și la adresa Sa ca persoană, până la discursuri mai nuanțate dar care au un leit motiv: trădător. Acesta este argumentul folosit cu predilecție de securiști când vor să discrediteze pe cineva, chiar și pe ai lor. Și-l rostesc, așa pe un ton aluziv ca și cum e mai bine să nu spună chiar tot să nu-l facă de rușine total pe cel incriminat. Așa că exponentul actual al lor, președintele în exercițiu al republicii, trebuia să îl rostească și el. Mi-a plăcut reacția Regelui. Și mi-a plăcut exact acea atitudine superioară dar neumilitoare la adresa cățeilor și lătrăilor mărunți care se învață doar la casele regale. Această atitudine nu apare într-o republică. Aici suntem toți în aceeași oală, ne bălăcărim de la egal la egal. Cu Regele e mai greu.

În fine, l-au lăsat să vorbească în Parlament. Această „lăsare” este istorică. Dar toate „cadrele în funcții de conducere” nu au fost prezente. Mi s-a părut un fel de frică să nu-i tragă la socoteală șefii pe linie de securitate. Un fel de satane ce nu pot sta în același lăcaș cu un credincios, un fel de vampiri ce nu pot sta în soare. Drept urmare T. Băsescu și E. Boc n-au fost. Nici șefa Camerei, Anastase, n-a fost. Și tot așa pe scară ierarhică în jos până la eșaloanele ce nu mai contează. Dar bine că L-au lăsat până la urmă. Iar de un an și jumătate de când urmăresc zilnic știrile BBC pe telefonul mobil, ieri a fost prima dată când englezoii ăștia imperialiști au scris ceva de noi… nu am contat până acum.

Și de unde titlul? „Monarchy Of Roses” este ultimul single al celor de la Red Hot Chili Peppers. Sună foarte bine. Nu știu ce zic versurile. Dar în acest context numele piesei este relevant. Am fi putut avea o monarhie… cu ceva roze, căci Regele Mihai I este strănepot al Reginei Victoria și văr de-al treilea cu Regina Elisabeta a II-a, iar unul din simbolurile Angliei este roza. Nu știu dacă ne-ar fi fost mai bine. Nici PIB-ul n-ar fi fost mai sănătos sau EURO mai mic, ori autostrăzi mai multe. Dar am fi putut avea un stat ce se baza pe ceva. Acel ceva peste care nici unul nu ar putea trece chiar dacă ar fi fost mai bogat, mai influent, mai șmecher sau mai puternic decât Regele. Adică am fi avut un etalon. Unul moral, etic. Ceva ce nu ține de timp. Ăștia de azi vor dispărea dar monarhia ar fi dus esența peste veacuri.

Dar, a dracului fatalitate, ne-am pricopsit cu niște „Sultans Of Swing” (Dire Straits – melodia și trupa îmi plac foarte mult). Adică niște îmbuibați care se perindă pe sus. Ciordesc cât pot de mult atâta timp cât stau acolo după obiceiurile Înaltei Curți. Propovăduiesc separația puterilor în stat, văitându-se cât de castrat instituțional este președintele, dar faptic cum castrează el pe toată lumea cu serviciile secrete în mână. Mimează sobrietatea și dragostea de țară și ne mai dau și povețe bazate pe sofisme populiste. În schimb își demonstrează lor personal, amantelor și amanților lor, camarilei lor că sunt a-tot-puternici iar noi cei de rând suntem niște mojici. Și fac asta zilnic tocmai ca să uite că provin dintre noi, că sunt la fel ca noi, că au părinți la fel ca ai noștri cu toată puterea lor vremelnică.

Dar, slavă Domnului, nu vor putea fi niciodată os domnesc…

PS: Oare am putea fi a doua Spanie vreodată? Eu mai sper.

Nu mă pricep la fotbal dar rezulatul este un fiasco. Adică am ratat calificarea la un campionat… spre ruşinea mea nu ştiu dacă european sau mondial. Oricum noi nu vom juca. Şi cum tradiţia noastră spune că ne-am fi putut califica dacă nu-ştiu ce amărâţi ar fi bătut pe liderul grupei la un scor ruşinos iar nu-ştiu ce alte două echipe ar fi făcut un egal cam de 8-8 şi ultima condiţie ar fi fost ca noi să batem cu un milion la minus douăzeci… apoi mai extrăgeam şi un radical, băgam şi o integrală şi intram triumfal în baraj!!! Unde, a dracu’ fatalitate, picam eventual cu Brazilia, Italia sau Germania care şi-ar fi dorit mai mult victoria… Niciodată calculele astea nu au ieşit. Cred că pe lângă fotbal, se pare că nu ne pricepem nici la matematică.

În rest, meciul n-a fost chiar rău. A băgat eterna şi de acum bătrâna speranţă, Mutu, două goluri… unul din 11 metri, cam pomană dar gol până la urmă. L-am văzut şi eu, “în viu”, pe sponsorul Biancăi Drăguşanu. Unul Adrian Cristea, dat cu gel şi cam gras care cam gâfâia la fiecare mişcare. În fine, a fost live, ceea ce înseamnă că totuşi e o altfel de experienţă.

Cum spuneam, nu mă pricep la fotbal, aşa că nu mă mai hazardez în altfel de comentarii despre sportul nostru naţional. Altceva a fost frumos. Am descoperit un stadion nou. Din punctul meu de vedere, ca şi arhitectură, un stadion gata vechi. Totuşi arată bine. E curat, are toate dotările conform UEFA, FIFA, FRF eventual NASA. În fine, e ok. Dar nu arhitectura arenei m-a impresionat ci faptul că oamenii s-au comportat civilizat. Încă odată se dovedeşte importanţa socială a arhitecturii. Oamenii având un mediu curat, civilizat şi bine organizat, şi ei la rândul lor s-au comportat foarte frumos. Adică la sfârşit toaletele erau încă întregi şi nu erau înecate în urină. Pot spune că era chiar mai curat decât în mall câteodată. Betonul aparent nu fusese contaminat de coji seminţe. Doar din loc în loc câte un pahar de cola vărsat din greşeală. Pungile de floricele sau chipsuri stăteau la coş. Locurile pentru persoanele cu handicap locomotor nu erau invadate de şmecheri. Şi erau chiar oameni în scaune cu rotile care urmăreau jocul şi păreau că se simt chiar bine. Stewart-zii foarte atenţi şi intimidanţi prin număr şi nu prin pectoralii iritaţi sau privirea tâmpă. Dacă vă puteţi închipui că nişte băieţi cât uşa împărţeau steguleţe pentru noi cei mari şi baloane pentru copii Acum să nu credeţi că am fost pe Wembley, la un meci de rugby din turneul celor cinci naţiuni unde lumea cântă în cor chiar şi imnul oaspeţilor sau aplaudă orice transformare chiar şi a adversarilor sau stau cu sufletul la gură pentru verdictul arbitrului video. Aici a fost totuşi la Bucureşti şi totuşi un meci de fotbal… adică sloganurile suburbane şi huiduielile nu au lipsit chiar dacă nu ţin minte să ne fi făcut vreodată ceva Belarusul. Dar vorba tatălui meu, au spălat doar stadionul nu i-au spălat şi-n gură.

Acum sar la altceva. Acum ceva timp m-au rugat socrii mei să le arăt ctitoria lui Oprescu. Pasajul de la Basarab. Aşa că l-am pus şi pe fiul meu în maşină şi am dat o tură. Le-a plăcut nespus. Eu mai fusesem pe acolo. De fapt îmi fac drum tot timpul dacă e cazul să merg pe acolo. Mi-a plăcut din prima. Mi-a plăcut din timpul construcţiei. Este impresionant. Ca şi realizare, acest pasaj, această succesiune de poduri şi rampe chiar arată bine şi miroase a occident.

De fapt asta vroiam să spun. Ţara asta începe să fie o ţară occidentală. Scăpăm de metehne retrograde. Modelăm mediul antropic după un tipar ce rezonează cu lumea civilizată. La rândul nostru ne schimbăm ca să ne adaptăm mediului nou. De aceea eu susţin bulevardul Uranus. De aceea sunt bucuros pentru orice nou pasaj, în construcţie sau doar în proiect. De aceea susţin mall-urile, lumea se comportă altfel acolo. De aceea îmi place din ce în ce mai mult ce se întâmplă în centrul vechi. De aceea nu plâng după banii “aruncaţi” de administraţiile locale în spaţiile verzi. Pentru că altefel ar arătat totul ca acum 20 de ani. Aeroportul Otopeni e mic chiar şi după extinderea în formă de vioară dar arată foarte bine şi se compară cu oricare altul din lumea asta. Cel puţin oraşul acesta începe să arate occidental. Doar că ne trebuie timp, răbdare şi nişte oameni cu voinţă. Chiar dacă această voinţă trebuie cumpărată aproape că nu mai contează.

PS: Nu sunt un fan al actualului primar sau a celor doi dinaintea sa. Dar măcar pentru aceste rezolvări sunt de apreciat.

Ceva este totuşi putred la mijloc. Pe lângă aroganţa şi agresivitatea oricărui şofer de SUV, “e mare, stau sus şi ceilalţi să se sperie, dispari măi amărâtule cu giorsa aia…” etc., vinovatul din acest accident nu împlinise nici măcar un an de la traumatismul cranio-cerebral suferit la ski. Deabia prin mai a început să vorbească oarecum coerent. A trebuit să reînveţe să meargă. Şi tot aşa. O astfel de traumă produce nişte schimbări subtile şi greu de sesizat în comportamentul unui om. Şi dacă vreţi să aflaţi despre primul caz documentat din istorie a unui american, Phines Gage, de i-a zburat o bucată din cap, cu tot cu creier, puteţi citi pe Descopera.ro. Deci e posibil să fie vorba de nişte doctori mituiţi sau de o familie ce a refuzat să accepte că un personaj aşa spumos şi creativ ca Huidu nu mai era chiar el. Sau poate că acestea sunt doar circumstanţe atenuante pentru un accident, o nenorocire… pentru victime şi pentru el.

Sună cinic sau chiar a bravură, dar chiar nu sunt impresionat de acest incident… accident. Anual în ţara noastră mor în jur de 3.000 de oameni în accidente rutiere. Aproape 8 pe zi. Huidu a rezolvat 3 dintr-un foc… Statistică. Neagră… Face parte din viaţă.

Dar nenorocirile nu se abat doar asupra celor cu leziuni pe creier. Sau doar asupra noastră a şoferilor de rând. Duminică dimineaţă a fost cursa de F1 în Korea. Vettel a câştigat, Hamilton 2, Webber 3, Button 4… Ultimii trei l-au cunoscut îndeaproape pe Dan Wheldon. Campionul de IndyCar de anul acesta. Un fel de Formula 1. Acesta a murit duminică seara (la noi) în cursa de IndyCar de la Las Vegas. Era deja campion… A murit la 300 şi ceva la oră.

Şi deşi în Indy şi în toate formulele americane apar accidente spectaculoase aproape la fiecare cursă, paradoxal, nu a murit nimeni într-o cursă de IndyCar în toţi cei 40 de ani de istorie. Doar în 2006 a murit un pilot într-un tur de încercări, un fel de antrenamente libere. În Formula 1 au murit mult mai mulţi… Şi campioni. Gilles Villeneuve 1982?! Ayrton Senna 1994?! Niki Lauda a trecut razant în 1976. L-am văzut prin gard, de la distanţă la Spa anul acesta, arată horor! Mika Hakkinen era s-o mierlească şi el în 1995 dar a fost covocat la nişte discuţii cu Dumnezeu timp de vreo 2 săptămâni în comă. Dar se pare că ce i-a spus l-a ajutat să devină campion.

Dar cam ce acceleraţii G apar la 200 mile pe oră (aprox. 320 km/h)? Schumi la Silverstone în 1999, a suferit un accident cam tot cu aceeaşi viteză, doar că din momentul în care i-au cedat frânele până la impact a mai scăzut din viteză. Doar 180 km/h în momentul impactului. Şi-a rupt un picior. A ratat un campionat. Şi-a revenit şi apoi cinci ani la rând nu l-a mai bătut nimeni. Cât despre G-uri. Se pare că senzorii au înregistrat până în jur de 20G pentru o fracţiune de secundă. A avut noroc.

Dan Wheldon nu a avut. Nici nu cred că ne putem închipui şocul. S-a lovit la cap şi asta a fost tot. 33 de ani. Vârstă biblică. Păcat. Nu neapărat că era pilot şi că a murit “în luptă” încălzeşte pe cineva sau moartea sa este mai specială decât a celor trei amărâţi spulberaţi de Huidu, sau multor altora la care nu ajung televiziunile să ne arate trupurile lor sfârtecate. Ci pur şi simplul fapt că aceşti oameni se joacă la 300 la oră conştienţi că orice le poate fi fatal. Doar Wheldon a intrat în alţii care s-au buşit în faţa lui. Nici măcar nu a provocat acel accident. Lui Schumi i-au cedat frânele. Lui Massa i-a sărit un şurub în cap de la un alt monopost. Lui Senna i s-a lipit maşina de asfalt după care a pierdut efectul de sol. Ei ne lasă nouă impresia că este doar un circ. Că totul este ok şi ei concurează doar pentru propriile vanităţi. Nu este aşa! Aleargă asimtotic cu moartea… asta este ceva ce uităm după ce trec linia de start şi ne salută din cockpit. Din păcate sporturile cu motor rămân cele mai sângeroase.

Good bye champ…

Asta după ceva timp în care am pisat-o la cap că îmi place și că mor fără el. Drept urmare ne-am dus la magazinul respectiv și am cumpărat altul decât visam eu. Unul mult mai frumos. Îmi doream un Sturmanskie seria comemorativă Yuri Gagarin. Se împlinesc anul acesta 50 de ani de la primul zbor al omului în cosmos. S-au împlinit de fapt… pe 12 aprilie 1961. Drept urmare rușii au scos o serie omagială a modelului pe care l-a purtat Gagarin atunci. Dar mi-am cumpărat alt model, mai frumos, tot Sturmanskie. Povestea e oarecum similară. Această marcă este marca special produsă pentru aviatorii și cosmonauții sovietici. Se traduce în românește navigator. Iar modelul cumpărat de mine este Strela (săgeată). Și acest ceas a fost folosit tot de un cosmonaut, tot într-o premieră. În 1964 l-a purtat la mână cosmonautul Leonov în prima ieșire a omului în afara capsulei, denumită pompos „activitate extra-vehiculară”. În fine arată foarte bine. Iar mecanismul din interior, Poliot 3133, este mecanismul ce a petrecut cel mai mult timp în spațiu. Mai este și serie limitată, adică sunt unul dintre cei 300 ce poartă un astfel de ceas.

Deci vraja de marketing a funcționat perfect!

Sunt un om ce opun rezistență brandurilor. Mă scoate din sărite că trebuie să te îmbraci într-un anumit fel, adică cu anumite boarfe, cu anumiți pantofi, să ai un anumit ceas, o anumită mașină și tot așa, doar ca să-ți etalezi statutul. Funcționăm pe aceste standarde de aparență. Clienții mei mă măsoară subtil din ochi să vadă dacă pot fi de încredere și le pot duce la capăt proiectele, cuantificând dintr-un ochi cam de câți bani sunt îmbrăcat și ce mașină am. Eu mă uit la ei ca să-mi dau seama câți bani pot scoate de la ei. Ceasul de care vorbesc nu este nici măcar 1.000 de euro. Dar este frumos și îmi oferă ocazia să le vorbesc unora despre pasiunea mea pentru cosmos. Deci folosește la ceva… chiar dacă nu-i vreo marcă de multe mii, este mult mai rar decât celelalte.

În același registru vă pot spune că am niște probleme cu o marcă de țoale ce a făcut dintr-o față de masă un superlativ estetic. E stupid. Am o problemă cu mărcile ce-și etalează niște catarame imense și țipătoare cu inițialele numelui lor. La fel și cu cele ce imprimă la nesfârșit pielea genților, papucilor, pânza boarfelor cu aceleași inițiale. Sunt ceva ce nu mai au nimic de a face cu frumosul ci doar cu „uite frate, am bani și se vede!”. Am o problemă cu mașinile nemțești bune, scumpe dar urâte.

Am fost la cursa din Belgia. Mi-am cumpărat o cămașă cu Red Bull Racing. E plină de etichete… din asta câștigă bani. Bani ca să alerge. Bani ca să dezvolte mașinile. Bani ca să ne bucure într-un final. Deci a meritat să dau un puhoi de bani pe o cămașa… cu mânecă scurtă! Și voi cumpăra și sucurile lui Mateschitz. Îmi voi cumpăra și pantofi de la Geox. Voi continua să am abonament la Vodafone. Toate astea doar ca să recompensez un pic din ce-mi oferă Formula 1.

Oare până la urmă nu este scuzabilă minciuna firmelor când îți vând niște rahaturi scumpe ca să poată susține acele modele mult, mult mai scumpe ce înseamnă arta supremă în modă? De altfel peste câțiva ani se vor vulgariza modelele și le vom putea cumpăra și noi la prețuri rezonabile. Oare nu este scuzabilă vraja rușilor cu istoria ceasurilor lor care sunt mecanice, o iau înainte, mai sare cronometrul dar îmi aduce aminte zilnic de faptul că fără acei pionieri ai spațiului astăzi am fi trimis în continuare telegrame în sistem morse? Oare merită să le lăsăm să moară doar pentru că nu-s deajuns de scumpe? Oare nu merită iPhone banii aceea mulți chiar dacă nu-i cel mai bun telefon doar pentru că ne-a schimbat viața?

PS: Am mai primit unul de ziua mea! Un Vostok. Cu iluminare cu tritium… ușor radioactiv. E nemaipomenit. Și el celebrează spiritul de aventurieri al rușilor în explorarea Antarcticii. Vostok (rărsărit) se cheamă stația lor de la polul sud. Și au nevoie de o iluminare a ceasului și în timpul lungii nopți polare. Am mai înghițit un rahat frumos ambalat! Dar e foarte frumos!

PS: Azi a murit o legendă „The i Man” – Steve Jobs de la Apple. Un om ce a avut o viziune acum câțiva ani iar azi avem internetul în buzunar și interacționăm cu mașinile mult mai ușor… păcat.

Destul de ciudată știrea având în vedere cutumele științifice de până acum. Reacțiile au fost la modul: „Este imposibil”, „Clar este o greșeală sistemică”, „Nimeni nu pariază împotriva lui Einstein” și tot așa…

De fapt echipa de la CERN prin acest anunț așteaptă de la comunitatea științifică să le fie găsită greșeala sistemică, adică o eroare de concepție și de interpretare a experimentului. Poate găsesc alții acel ceva ce să le explice eroarea de circa 750Km/s (atât înseamnă 0,0025%) în plus față de viteza luminii, viteză ce NU poate fi depășită de nimeni și nimic pe lumea asta. Și totuși eu cred că în adâncul sufletului lor, ei speră la Nobel-ul ce le-ar reveni dacă se va dovedi că au dreptate. Un pic de vanitate se simte în anunțul respectiv.

De altfel și-n reacțiile celor neimplicați în experiment, adică cei rămași pe lângă, se simte un iz de zeflemea. Ceva la genul: „Cum dracu’ de niște băieți ca ăștia ajung să lucreze cu o sculă de 30 și ceva de miliarde când nu știu nici măcar lucruri elementare, postulate de Einstein acum 100 de ani?!”. Cert lucru, acest anunț a făcut ceva deranj.

Dar dacă ne-amintim că nu mai demult de o lună, două, ni s-a dat de înțeles și de către cei din Elveția precum și de către cei din America (Fermilab) că nu prea ar găsi nimic de genul „bosonul lui Higgs”, reiese că ceva nu-i în regulă cu bazele fizicii moderne. Dacă nu există ceva ce să dea substanță materiei, care de altfel chiar și ca profani vedem că există, înseamnă că ceva e greșit în raționament. Și teoria are deja jumătate de secol. Chiar ne obișnuisem cu ea… Aveam de acuma un ceva ce explica lumea fără să-l mai bage pe Dumnezeu în ecuație. Dar se pare că încă nu există substitut pentru Acesta. Și acum… apă la moară popilor și teologilor… pierduseră teren în ultima vreme, devenise aproape desuetă existența acestei tagme…

Dar când a căzut teoria geocentrică? S-a evaporat teoria sferelor concentrice a lui Platon. A rămas în schimb o pseudo-teorie filosofico-ezoterică a unor sfere spirituale, etc… un rahat! Și spun asta mai ales pentru un prof idiot cu pretenții de filosof de l-am avut eu în liceu și mi-a dat și țeapă, ce-l credea pe Eminescu un Iisus mioritic. Deci e posibil ca de pe la 1960 încoace să fi construit castele din cărți de joc.

Dar dacă Einstein nu a avut dreptate? Sau dacă a avut același gen de dreptate ca Newton? Adică într-un mod oarecum particular? Poate armatele astea de creiere deștepte s-au consangvinizat, poate de rușine, sau de frica tabuurilor nu s-au avântat dincolo de aceste repere imuabile. Poate că atâtea energii și atâta timp s-au prăpădit din cauza unora care au pupat socluri de statui prin școli. Poate că totul stă pe un fundament greșit. Dar poate că totuși sunt niște „erori sistemice” și ne liniștim. Sau poate că în aceste științe ce se bazează doar pe interpretarea unor efecte și nu pe ceva concret (nu s-a pus mâna nici măcar pe un nucleu!), este mai ușor și mai tentant să îmbraci repede într-o teorie ce face abstracție de ce nu-ți convine și în final se dovedește un sofism.

Astăzi ne-ar fi atât de la îndemână să-i înfierăm pe acei oameni de știință și să ne aruncăm din nou în brațele comode și a-toate-explicative ale lui Dumnezeu. Doar că acești ani și acești oameni, mulți neștiuți, au schimbat ceva. Ne-au demonstrat că nimic nu stă în fața gândirii iscoditoare a omului. Există de la Francis Bacon încoace (adică de aproape 400 de ani) un concept ce ne-a intrat în sânge, ni s-a întipărit în ADN, acela al determinismului științific: „Orice efect are o cauză” sau „nimic nu se naște din nimic”.

Un lucru este sigur: secolul viitor va fi!… și nu unul religios ci mai degrabă unul științific. Sper ca actuala criză sistemică (economică, socială, culturală) să producă măcar ce a produs cea de la începutul secolului trecut. Doar că e nevoie de o transgresiune a paternului actual. Cam ce a făcut Einstein acum o sută de ani. Poate sună apocaliptic dar sigur se va întâmpla… este inevitabil.

Iar când se va face frig, din crâng vor ieși şi câinii vagabonzi ce proliferează din resturile soldaților. Vor apărea la vedere şi gunoaiele… acea constantă a ţării noastre. Că-s de la soldaţi sau aduse de vânt există. Nu-s multe dar sunt urâte. Până la urmă este o pădure şi vecinătatea ei este nemaipomenită! Primăvara îmi transformă drumul către casă într-un tunel de verde. Şi o ţine aşa toată vara. E foarte frumos mai ales în lumina farurilor.

De aici de unde scriu, din mansardă, verdele pe care mi-l oferă este încă viguros. Doar păstăile salcâmilor presară un pic de uscăciune pe ici pe colo. În rest e încă pădure. Cu tonuri şi profunzimi de verde din ce în ce mai personale şi mai variate. E frumoasă. Şi vie. Şi adună păsări. Turturele, coţofene, ciori, vrăbii… vezi chiar şi pupeze colorate, câte un uliu, veverițe. Dar javrele alea de potăi ne-au omorât fazanii. Ăştia cuibăresc pe pământ şi i-au terminat câinii. Păcat, mare păcat… Cred că maidanezii sunt principala cauză pentru lipsa de varietate a faunei suburbane. Ca pe la nemţi, englezi, olandezi alte naţii civilizate.

Pe partea cealaltă, cam la 500 de metri, dincolo de râu, este cealaltă pădure. Aceea este încă fundal pentru păsările albe, de apă. Zborul lor maiestos, amplu şi liniştit parcă are nevoie de un aşa decor. Ştiţi cum zboară pescăruşii, încet, puternic. Zboară ca şi cum ar fi început şcoala la corvide apoi cât de mult s-ar fi străduit şcoala superioară de acvile să le explice că se poate zbura doar planînd tot nu a reuşit să le dezbare de apucăturile atavice. Dar atunci când dau din aripi şi stropesc cu albul lor uşor cenuşiu verdele pădurii peisajul devine minunat, încărcat de o suavă efemeritate.

Dar toamna nu aduce doar dezolare. Vine cu o paletă de culori ce nu poate să lase rece pe nimeni. Sunt minunate pădurile astea două de care vorbesc atunci când încep să îngălbenească, să se înroșească, să capete brunul acela pământiu. De abia atunci va avea dreptate poetul cu frunza lui… şi cu cântecul lui Mircea Baniciu. Cântec de adormit copiii… de aici sau…

Mi-a plăcut atât de mult încât nici nu știu ce să scriu. Și chiar mă gândesc de două săptămâni la ce să scriu. Ce a fost mai frumos? Ce a fost mai inedit? Ce a fost diferit de Barcelona 2008? Circuitul? Câștigătorii? De Schumi care a împlinit 20 de ani de F1 și a ieșit de pe ultimul loc pe 5! Sau Jenson Button care de pe 13 a urcat în final pe podium (3)? De Vettel ce să mai zic… viitorul Schumacher.

Cred că cel mai mult mi-a plăcut desfășurarea de forțe… Este ceva fantastic. Doar în Formula 1 mai găsești așa ceva. Poate o olimpiadă mai rivalizează la capitolul acesta cu Marele Circ. De la organizatori la echipe, totul este monstruos de bine pus la punct. Accesul spectatorilor este facil, mașinile ies la alergat la timpul stabilit, cei din formulele inferioare te țin în priză. Sponsorii sunt peste tot prezenți – am schimbat la standul Shell roți de curse la un Ferrari de Formula 1! Echipele te îmbie cu suvenirurile și echipamentele lor oficiale și scumpe. Ce mai, este o experiență în sine.

Dar cel mai cel este zgomotul! Între o transmisie TV și să te afli acolo este o diferența ca între un meci de Divizia B (românească) văzut la televizor și ca și cum te-ai duce la un derby de calibrul Barca – Real ori Manchester – Liverpool… Parcă și sportul în sine este altul. Iar acest zgomot infernal coroborat cu viteza se transformă în ceva terifiant! Tremură carnea pe tine. Cred că de pe timpul gladiatorilor când emoția ți-o provoca miza vieții sau a morții, aici viteza și zgomotul îți transmit explicit faptul că moartea este prezentă… Nu s-a mai murit în F1 de la Senna, din 1994 încoace, dar asta nu înseamnă că pericolul a dispărut. E adevărat că în F1 la bărci de viteză se moare și azi doar că ei aleargă la sute de metri de privitori. Nu le simți viteza.

În fine, hai să ies din zona asta ușor morbidă. Am avut un post mai vechi, „Muzica inteligenței noastre”, în care elogiam zgomotul produs de motoare. Adevărul este că am o apetență anume pentru acest gen de sunete. Mai puțin cele de motocicletă. Nu aș putea spune de ce acelea nu mă gâdilă ca cele de pe mașini sau avioane.  Oricum, atâta inteligență incubată în acele motoare. Mii de ore de calcule, de simulatoare, de teste, de eșecuri și de succese cum nu mai știu în ce alt sport mai găsești. De fapt nu ai în altă parte unde… acesta este singurul sport care combină omul și mașina la cel mai înalt nivel.

Dacă vi se ivește ocazia, nu ratați. Așa ceva nu veți uita niciodată…

Dar nu acest lucru pur economic mă face să scriu după atâta timp pe blog ci o știre despre ce mai face IBM-ul azi. Și citiți cu atenție link-ul despre „chip-urile cognitive”.

Te ia cu frisoane… o cutiuță mai mică decât creierul uman va fi de 10 ori mai puternică decât căpușorul ăsta al nostru. Doar că va consuma puțin mai mult. Cam 1 kW. Ciudat. Dar în același timp așteptat de mult timp. Un calculator ce va gândi ca un om… O simți ca pe o amenințare directă, ai flash-back-uri din filmele alea proaste SF de la începuturi. Deja Matrix e apocalipsa în formă explicită. Oare cu ce se poate ocupa un instrument de gândire de 10 ori mai puternic decât creierul uman? Chiar ne va pune la treabă sub formă sclavagistă? Sau poate ne va asigura tuturor concediul etern?

Dacă e s-o luăm și pe partea cealaltă, lui Dumnezeu i-au trebuit între 18.000 și 15.000 de ani să dezvolte ultima versiune de Homo Sapiens, botezată azi: Homo Sapiens Sapiens, un fel de 2.0 Nu mai punem rateurile anterioare cu australopitecul, Homo Erectus și de-al-de Homo Neanderthalis. Adunați, sunt cam între 800.000 și 400.000 de ani, depinde de autori și „specialiști”. Iar noi, în nemernicia noastră, realizăm în 60-70 de ani de la descoperirea aplicațiilor electronice ale siliciului, o sculă de gândit ce lasă în urmă hominidul 2.0 ca pe un fel de gibon ofticos și agresiv ce se bate prin Africa pe baobabi…

O fi avut dreptate Frank Herbert cu al său Jihad Buthlerian? Or să ajungă cu adevărat mașinile o amenințare la adresa speciei cum lăsa de înțeles celebrul autor? Dracu’ știe…

Ei, cu știrea asta înțelegem de ce s-a retras IBM-ul din lumea asta măruntă. Și mai pui și o finanțare de 21 m$ de la armata americană și astfel ajung să producă și astfel de lucruri. Acum înțelegem ce au avut cu bietul Kasparov, de nu s-au lăsat până DeepBlue nu l-a bătut. Acel DeepBlue era programat să-l învețe pe Kasparov, iar rusul s-a prins doar după ce a luat bătaie.

Oricum, era de așteptat o astfel de descoperire. Eu personal mă bucur și nu prea cred în apocalipse și cutii ale Pandorei. Omul este dator să scotocească și să evolueze. Sunt sigur că o sculă atât de puternică ne va aduce multe răspunsuri și rezolvări. Dar doar după ce Pentagonul se va plictisi de ea