Monarchy Of Roses

Ieri a vorbit Regele Mihai I în Parlamentul Republicii România. Bizară alăturare de cuvinte.

Dar nu pot decât să mă bucur. Știu că instigarea la schimbarea orânduirii sociale și politice a țării este o INFRACȚIUNE pedepsită de lege. Așa că nu am s-o fac deși mi-aș dori. Dar democrația actuală a Republicii îmi dă totuși dreptul să îmi exprim convingerea monarhistă.

Nu-mi place apelativul de genul Maiestatea Sa. Miroase a lingușire. În schimb Regele Mihai I al României cred este suficient și conține intrinsec și respectul cuvenit. Suficiente i-au fost Regelui și cele 8-9 minute de discurs. Un discurs cum nu am mai auzit până azi. Un discurs ce mi-a retrezit un sentiment de mult adormit. Acela de patriotism. Un om la 90 de ani, mișcându-se destul de greu dar încă vertical, cu vorba lui greoaie, cu tonul său plat, a făcut să tresară în mine sentimente pe care nici un orăcăitor portocaliu, roșu, al convenției sau echipa națională nu a reușit până acum. Patriotismul mi l-am inhibat voit ca gest reflex la propaganda comunistă și cea post-decembristă. Dar Regele a făcut să simt că sunt român. Nu neapărat să fiu mândru sau să-mi fie rușine de acest fapt ci pur și simplu român și atât.

Azi, a doua zi după discurs, îmi dau seama de ce-i așa de „istoric” momentul de ieri. Au trecut 20 de ani de la revoluție. Diversele găști de securiști ce s-au succedat pe la putere au avut un numitor comun: să nu-l lăsăm pe Rege să-și recapete poziția socială dară-mi-te cea politică. S-a trecut de la discursuri încărcate de o ură barbară la adresa instituției regalității și la adresa Sa ca persoană, până la discursuri mai nuanțate dar care au un leit motiv: trădător. Acesta este argumentul folosit cu predilecție de securiști când vor să discrediteze pe cineva, chiar și pe ai lor. Și-l rostesc, așa pe un ton aluziv ca și cum e mai bine să nu spună chiar tot să nu-l facă de rușine total pe cel incriminat. Așa că exponentul actual al lor, președintele în exercițiu al republicii, trebuia să îl rostească și el. Mi-a plăcut reacția Regelui. Și mi-a plăcut exact acea atitudine superioară dar neumilitoare la adresa cățeilor și lătrăilor mărunți care se învață doar la casele regale. Această atitudine nu apare într-o republică. Aici suntem toți în aceeași oală, ne bălăcărim de la egal la egal. Cu Regele e mai greu.

În fine, l-au lăsat să vorbească în Parlament. Această „lăsare” este istorică. Dar toate „cadrele în funcții de conducere” nu au fost prezente. Mi s-a părut un fel de frică să nu-i tragă la socoteală șefii pe linie de securitate. Un fel de satane ce nu pot sta în același lăcaș cu un credincios, un fel de vampiri ce nu pot sta în soare. Drept urmare T. Băsescu și E. Boc n-au fost. Nici șefa Camerei, Anastase, n-a fost. Și tot așa pe scară ierarhică în jos până la eșaloanele ce nu mai contează. Dar bine că L-au lăsat până la urmă. Iar de un an și jumătate de când urmăresc zilnic știrile BBC pe telefonul mobil, ieri a fost prima dată când englezoii ăștia imperialiști au scris ceva de noi… nu am contat până acum.

Și de unde titlul? „Monarchy Of Roses” este ultimul single al celor de la Red Hot Chili Peppers. Sună foarte bine. Nu știu ce zic versurile. Dar în acest context numele piesei este relevant. Am fi putut avea o monarhie… cu ceva roze, căci Regele Mihai I este strănepot al Reginei Victoria și văr de-al treilea cu Regina Elisabeta a II-a, iar unul din simbolurile Angliei este roza. Nu știu dacă ne-ar fi fost mai bine. Nici PIB-ul n-ar fi fost mai sănătos sau EURO mai mic, ori autostrăzi mai multe. Dar am fi putut avea un stat ce se baza pe ceva. Acel ceva peste care nici unul nu ar putea trece chiar dacă ar fi fost mai bogat, mai influent, mai șmecher sau mai puternic decât Regele. Adică am fi avut un etalon. Unul moral, etic. Ceva ce nu ține de timp. Ăștia de azi vor dispărea dar monarhia ar fi dus esența peste veacuri.

Dar, a dracului fatalitate, ne-am pricopsit cu niște „Sultans Of Swing” (Dire Straits – melodia și trupa îmi plac foarte mult). Adică niște îmbuibați care se perindă pe sus. Ciordesc cât pot de mult atâta timp cât stau acolo după obiceiurile Înaltei Curți. Propovăduiesc separația puterilor în stat, văitându-se cât de castrat instituțional este președintele, dar faptic cum castrează el pe toată lumea cu serviciile secrete în mână. Mimează sobrietatea și dragostea de țară și ne mai dau și povețe bazate pe sofisme populiste. În schimb își demonstrează lor personal, amantelor și amanților lor, camarilei lor că sunt a-tot-puternici iar noi cei de rând suntem niște mojici. Și fac asta zilnic tocmai ca să uite că provin dintre noi, că sunt la fel ca noi, că au părinți la fel ca ai noștri cu toată puterea lor vremelnică.

Dar, slavă Domnului, nu vor putea fi niciodată os domnesc…

PS: Oare am putea fi a doua Spanie vreodată? Eu mai sper.